ultimul articol

În orice acţiune pe care o întreprinzi răbdarea este singurul vehicul care te va deplasa la destinaţie. Oamenii întotdeauna caută căile scurte, dar vezi să nu-ţi ia mai mult timp căutând calea cea scurtă decât mergând pe calea lungă dar sigură. Suntem la fel. Şi eu caut scurtături. Nu am răbdare. Scriu în grabă, mănânc în grabă, merg în grabă, învăţ în grabă pentru că vreau să fac ceva cu viaţa mea. Sunt sigur că dacă îţi doreşti multe de la viaţă, aceleaşi deprinderi le ai şi tu. Intervine frustrarea, cel puţin la mine. Sunt momentele în care mă simt singur şi am nevoie să ies din cărţile mele. Rezultatele nu apar(nici nu au cum să apară atât de repede) şi îmi pierd încrederea(şi aşa puţină în mine). În acest punct cei mai mulţi oameni renunţă.

 Devin arogant de multe ori, inconştient, de parcă aş fi realizat ce mi-am dorit în viaţă. Sentimentul importanţei zace în fiecare din noi şi vrea să iasă la suprafaţă. Dar toţi uităm un singur lucru care stă la baza succeselor noastre: credinţa.

Am zis că nu voi mai scrie pe blog până când nu voi avea cunoştinţele necesare să monetizez ceea ce scriu. Voi face acest lucru când voi şti sigur că pot oferi valoare lumii. Dar ca să ajut oamenii, întâi, trebuie să mă ajut pe mine. Ca să fac oamenii fericiţi, trebuie să fiu eu fericit, primul. La asta lucrez acum. Iar fericirea pentru mine înseamnă multe lucruri. 

Erau seri, când pe neanunţate, intra pe uşa sufletului său, depresia.  Nu putea să o înfrunte. De multe ori, era păcălit de gustul dulce al tristeţii, aşa cum copiii sunt păcăliţi de părinţi să facă un anumit lucru, primind drept răsplată, ceva dulce. Justin nu primea nimic de pe urma ei.

Se ducea la magazin şi cumpăra băutură, apoi se priponea pe scaunul din stânga mesei, de lângă geam, savurând cu poftă, berea amăruie.

Trecuseră şase luni de când înota cu râvnă în apa muncii şi tot nu se vedea limanul. De fapt, era conştient că dorinţele lui aveau nevoie de timp ca să se împlinească, dar pur şi simplu se săturase. Voia să strângă pe cineva în braţe, voia să petreacă cu cineva câteva ore bune, fără să se gândească la ceilalţi oameni. Căci oamenii nu se gândeau la el, iar gâtul se usca şi mai tare. „Iubirea este aerul pentru suflet spunea el, în consecinţă, viaţa mea este în pericol.”

Începea să vorbească singur. Dar nu înjura oamenii, ci se acuza pe el. Ştia că unicul responsabil, pentru viaţa lui, nu este nimeni altcineva, iar oamenii greşeau când dădeau vina pe alţi oameni, pentru viaţa lor jalnică. Dorinţele lui au creat mediul şi, automat, întâmplările din mediu. Dacă nu şi-ar fi dorit mai mult de la viaţă, ar fi fost acasă, şi probabil, n-ar fi fost beat acum.   

           Oamenii încep să te critice pentru alegerile tale. Tu începi să le justifici.  Apar semne de întrebare la fiecare gând ce se concepe în tine. Nu ştii pe cine să mai crezi: pe ei sau pe tine. Vrei să te crezi pe tine, dar nu ai dovezi clare ca să faci asta. Roadele nu le-ai cules ca să le arăţi dovada.
      Vrei să pui mâna mai repede pe iepurele după care alergi. Dar iepurele fuge. Tu nu fugi mai tare decât el. Totuşi, te întrebi cum au reuşit ceilalţi să prindă iepurele, şi te mai întrebi, de ce există oameni care nu vor să alerge după niciunul. Iepurele este ţinta omului în viaţă. Scopul lui pe lumea asta pe care toţi ar trebui să-l urmeze până în apusul fiecărei zile. . Tu vrei să furi secretul de la cei care au reuşit, să-l aplici vieţii tale, şi apoi să îi înveţi pe ceilalţi care nu se obosesc să facă asta. Te consideri nobil, santinelă a cauzelor bune.
        Ţi-e frică să vorbeşti, ţi-e frică să ceri, ţi-e frică să nu faci rău oamenilor. Unii te cred prea bun, alţii te cred prea prost. Tu nu ştii ce să crezi despre tine. Eşti compus din mai multe părţi şi fiecare cu părerea ei. Eşti lăudat şi criticat, deopotrivă. Tu pe cine să mai crezi?
        Dar e uimitor cât de uşor  se poate alimenta rezervorul omului odată ce nu are de gând să se întoarcă din drum. E conştient că înapoi nu sunt benzinării, doar vine din acea direcţie, şi că doar în faţă se află speranţa de a găsi ceea ce caută.
       Oamenii vin, oamenii pleacă. Aşa e viaţa. Degeaba îi izgoneşti, ei se întorc la tine, dacă sufletul a vorbit în locul mândriei tale. Ce mândrie mare avem! Nu ştiu cum de are loc în trupul nostru. E partea proastă a oamenilor, pentru că atunci când sunt lăudaţi, mândria începe să iasă prin gură, prin ochi, prin mâini şi prin picioare. Poate fi scuza oamenilor care nu aruncă laude: "dom'le, eu nu laud pentru că oamenii şi-o iau în cap."
      Nu mai stai să-ţi aranjezi cuvintele. Vrei doar să-ţi plângi puţin de milă. Vrei să-ţi arăţi importanţa. Ai uitat că fiecare om se crede important şi că sunt atâţia oameni.

           Şi să te mai întreb câteva lucruri. De ce mă cauţi dacă nu mă vrei? De ce mă suni dacă ţi-am spus că nu vreau să te mai văd, aud, simt şi nici măcar ca tu să mă iubeşti? Nu mai eşti în planurile mele. Eu am planuri mari. Eşti o furnică în ochii mei acum. Trebuie să faci de două ori ceea ce am făcut eu pentru tine, să verşi de trei ori mai multe lacrimi decât ochii  mei, să ai de patru ori mai multe nopţi albe decât mine şi să preţuieşti iubirea mea ca pe o comoară. Ţi-ar trebui trei ani ca să faci acestea.  Nu le vei face niciodată. Dacă aş fi avut intenţia să le faci, nu te-aş fi descurajat. Dar nici nu-mi mai pasă. Sunt vlăjgani mai frumoşi, mai deştepţi şi cu mai multe de oferit, unui chip frumos şi o inimă capricioasă. Am scris destule despre tine. Am umplut sute de pagini publicate şi nepublicate.  Te-am stornat de pe bonul vieţii mele acum. Nu mai am timp pentru tine, iar dacă aş fi putut să te cumpăr, niciodată n-aş da bani pe tine. Înainte eram dispus să-ţi dau totul, până şi viaţa mea. Necazurile  care se vor pune în calea vieţii tale, sunt singurele care mă pot întoarce la tine. Trebuie să strigi foarte tare ca să te aud. Trebuie să suni de sute de ori ca să-ţi răspund. Trebuie să dai zeci de mesaje ca să mă uit la unul dintre ele. Atât de mult m-am depărtat de tine. Şi doar atunci, mă voi întoarce şi întinde mâna. Berbecul din tine va împiedica toate aceste lucruri să se întâmple. Aşa că s-a terminat.

Cine mi-a spus odata...

Cineva mi-a spus odată: frate, îţi ia din zile. I-am spus să tacă, nu ştie ce vorbeşte.Nu e nimeni mai frumoasă, mai deşteaptă şi mai cuminte decât ea. Toţi au început să râdă.

-          Voi nu ştiţi ce înseamnă iubirea, nu sunteţi prietenii mei!

-          Bogdan! Tu n-ai ochi să vezi şi urechi să auzi? Nu vezi că nu te mai vrea? Nu auzi ce-ţi spunem?

-          E mică, nu ştie ce vrea. Eu o aştept.

Cineva mi-a spus odată: Bogdan, aseară am văzut-o cu unu’, se lingea întruna, la discotecă. Inima mă durea şi ochii se umeziseră.

-          Cu cine? Poate nu ai văzut tu bine...

-          Băi eşti nebun?! Ascultă-mă! Ea era, am văzut-o foarte bine.

-          Până  nu văd cu ochii mei, nu cred nimic. E o ştiu foarte bine. E cuminte, deşteaptă, nu face ea asemenea lucruri. Sigur o să ne împăcăm!

Cineva mi-a spus odată: hai să mergem la discotecă, ieşim şi noi ca băieţii, mai lasă cărţile alea din mână!

-          De ce nu? Chiar aveam nevoie să ies şi eu.

Ea era acolo. Frumoasă, albastră din cap până în picioare, pe tocuri înalte şi un zâmbet pe faţă armat cu tone de atracţie. Îmi dă bineţe şi trece pe lângă mine. Un prieten îmi spune: hai să ne distrăm, nu o mai băga în seamă! Corpul a început să se mişte, dar inima îngheţase. Am plecat la bar o dată, m-am întors la el peste douăzeci de minute, şi apoi am început să mă întorc ca şi cum mă duceam acasă în fiecare zi după şcoală. Mi-am îmbătat trupul, mintea şi totul începuse să se vadă în ceaţă. Am ieşit afară. Ea a venit după mine şi m-a întrebat dacă mă simt bine.

-          Bine fără tine nu voi fi niciodată.

Cineva mă trage de umăr; mă ridic şi-i dau una. Nu ştiu de ce am avut o asemenea reacţie, doar era unul din prietenii mei. Cred că se adunaseră în mine suferinţe exacerbate care aveau nevoie să fie eliberate şi probabil au reuşit singure să se descătuşească. Un om munte mă ia de guler şi mă bagă într-o maşină. Era una de poliţie.

Cineva mi-a spus odată: Bogdan, în seara aia, după ce ai plecat, ea se găsea  în braţele unui vlăjgan şi se sărutau cu foc. Iar inima mea începu să se clatine, ca mine acum câteva zile.

-  Bogdan, vreau să-ţi spun ceva, dar să nu te superi pe mine. Eşti prietenul meu, nu am de ce să te mint. O maşină parchează în fiecare seară în locul unde stăteaţi voi acum o vară. Pe ea am văzut-o ieşind din curte.

-          Poate a vrut să iasă şi ea afară, sigur erau mai mulţi prieteni adunaţi acolo. Nu văd nimic rău în asta. „Bogdan, ascultă-mă! Las-o frate. Nu te mai gândi la ea, te omoară. Noi când mai ieşim? Când mai facem lucrurile de altă dată? Cunoaşte şi tu alte fete, ieşi cu ele, laso-n p... mea de treabă

Cineva mi-a spus odată:  ea a fost îndrăgostită de un băiat de la mine din clasă. Mi-a spus prietena ei cea mai bună. De 1 Martie a venit la noi în clasă şi privirile ei spre colegul meu, învederau cele ce ţi le-am spus.

 - Ştiam eu. Am întrebat-o dacă îl place şi mi-a spus răspicat că sunt nebun, posesiv şi prost, pe deasupra. Cu ultima afirmaţie sunt de acord, dar cu celelalte nu.

Ea mi-a spus odată: Bogdan, vreau să-ţi spun ceva. Într-o seară, eram supărat pe tine, şi n-am reuşit să mă opun tentaţiei de a nu mă aşterne în braţele lui. Eu ţi-am spus pentru că am fost supărat pe tine şi trebuia să mă răzbun cumva?

-          Te răzbuni pe mine pentru că te iubesc?

-          Am fost tristă, aveam nevoie de cineva...iar pe tine nu am îndrăznit să te sun.

-          Bine că ai avut curajul să stai în braţele lui.

    Am deschis uşa amintirilor negre. Sunt doar câteva din ele. Le-am scris ca să vezi de ce voi trece pe cealaltă parte a străzii atunci când ochii mei te vor vedea. Le-am scris ca să înţelegi de ce nu-ţi voi mai zâmbi niciodată. Ţi-am scris ca să vezi prostia mea. Însă te rog ceva. Adu-ţi aminte de cele pe care nu le-am enumerat aici. Punele lângă astea şi fă-ţi o analiză. Îţi place de tine, fată muncitoare şi cuminte, aşa cum te recomanzi şi te-am recomandat trei ani de zile? Deschide ochii şi dacă cineva te mai iubeşte, nu-ţi mai bate joc de el. Tu nu mai eşti nimic în ochii mei. Abia aştept să cunosc pe altcineva. Ţi-am dat sfaturi cu toptanul de-a lungul anilor. Ai de unde alege când te vei lovi de întrebările vârstei tale. Sper că ţi-am fost de ajutor. Încă ceva: mare atenţie la prieteni. 

Am deschis ochii în mijlocul zilei. Ceasul arăta 11.05. Zgomotele de pe hol m-au dat jos de pe tronul somnului. Aseară cu greu pleoapele mele au acoperit globii oculari care nu voiau să mai viseze. M-am trezit cu dorinţa, mai puternică ca niciodată, de a schimba şi de a îmbunătăţi mai multe părţi ale mele. Destul am aşteptat să se schimbe ele singure.  Ori să vină la mine lucrurile pe care mi le doresc. Obişnuisem să tot aştept iubirea să mă caute; în fiecare seară mă uitam prin preajma mea, în drum spre casă, poate cineva mă priveşte altfel. Sau măcar aşteptam ca cineva să-mi arunce câteva ocheade, ca să-mi pot băga cheia în contact şi să pornesc curajul. Căci de pe faţa oamenilor multe lucruri sunt ambigue şi mi-e frică să nu le înţeleg altfel. Mi-e frică de refuz, mi-e frică de penibil, dar mi-e frică mult mai tare de singurătate. Am nevoie de iubire ca să fiu puternic. Am nevoie de iubire ca să pot pune capul pe un umăr stabil, să mă odihnesc de prea multe lupte cu mine. Aşa că nu trebuie să-mi mai fie.
 Le tot spun oamenilor ce am de gând să fac. Ei mă întreabă. Mă văd întotdeauna mai ambiţios ca niciodată, mai ciudat ca niciodată. Vorbesc atât de însufleţit de visele mele de parcă nimic nu se va pune în cale. Oamenii mă încurajează, apoi oftează în adâncurile lor. Se gândesc că vise tot aveau şi ei. Un loc imaginar, unde toate speranţele sunt adunate acolo. Văd în mine ceea ce au văzut în ei, iar asta mă pune pe gânduri. Care este diferenţa dintre oamenii care au reuşit şi cei care înoată cu mine în mediocritate? Căci cu siguranţa am văzut că unii sunt mulţumiţi de ceea ce au adunat până acum, iar alţii nu. Şi credeam că primul pas este să fii nemulţumit de tine. Ori poate aceştia nu au ştiut că al doilea pas este acţiunea şi n-au mai putut urca treptele următoare. Sunt lupte care se dau în toţi oamenii.  Trebuie să plec la servici. Nu mai mi-e frică!

Ai vrea să-ţi cauţi rostul cu bastonul?

  Spui că nu ai nicio şansă să faci ceea ce-ţi doreşti. Plictiseşti urechile oamenilor cu problemele tale şi te vaiţi încontinuu că nu poţi să fii cu persoanele pe care le vrei. Rosteşti rotund că asta e România şi că nu ai nicio şansă să devii un om mare. Dar ce ştii să faci? Ai mereu în faţă o zi în care poţi să începi să te ridici şi să clădeşti ceva pentru urmaşii tăi. Vrei ca copiii tăi să aibă tot atâtea nevoi ca şi tine? Vrei ca copiii tăi să fie la fel de resemnaţi ca şi tine? Eu nu cunosc un om care să ştie meserie, care să ştie să facă un lucru bun, contribuind la nuanţa unei lumi mai bune, şi el să stea acasă, fără slujbă. Ori să caute, să nu se oprească, şi să nu găsească. Întotdeauna se găsesc locuri pentru cei buni, sau muncitori , ori pentru cei care ştiu o meserie. Niciodată nu se găsesc posturi plătite pentru schimbat canale la tv. Putem învăţa de oriunde. Internetul, cărţile şi oamenii întotdeauna ne vor sta la dispoziţie. Trebuie să învăţăm să căutăm şi să cerem. Dar noi ce facem? Începem să urâm pe oamenii care au mai multe decât noi, să-i privim cu jind, şi să ne scăldăm în molcomitoarea tristeţe. Dacă rostul tău se găsea în asfaltul suriu, iar prin ochii tăi totul era negru, te credeam că nu poţi să faci nimic pentru o viaţă mai bună. Dacă ai ochi să vezi, urechi să auzi, gură să vorbeşti, nu ai nicio scuză. Poţi să continui văicăreala, ori să începi să înţelegi că eşti unicul responsabil pentru viaţa ta şi, cel mai important, pentru viaţa şi educaţia urmaşilor tăi. Mucosul ăsta care scrie ştie ce spune. Este înconjurat de astfel de oameni şi îl doare faptul că singura modalitate prin care oamenii se pot trezi este de a hotărî ei singuri asta.